Cu o foarte bogată biografie literară şi o activitate în presă de peste zece ani, scriitorul şi jurnalistul Menuţ Maximinian a avut inspirata iniţiativă şi lăudabilă, de a edita un volum de recenzii, cronici literare, comentarii critice, apărute în ziarul Răsunetulde-a lungul anilor.
Îmbrăcat elegant, în straie de sărbătoare, volumul Vremea sintagmelor, tipărit la Editura Karuna, se remarcă prin ţinuta grafică. Dar şi prin calitatea recenziilor, semnate cu o mână sigură şi mult simţ critic. Autorul, foarte bun jurnalist cultural, şi-a dovedit competenţa în diferite publicaţii, radio şi televiziune. Acesta a chiar reuşit în scurt timp să câştige încrederea foarte multor oameni de litere, dovadă stând tomurile de volume primate regulat pe adresa redacţiei Răsunetul, ziar unde lucrează ca redactor din 2002. Menuţ Maximinian se impune prin talentul cu care este înzestrat, puterea de muncă şi seriozitatea cu care tratează spectrul cultural.

Ziarul Răsunetul dedică în fiecare număr un spaţiu destul de important acestei sfere. Pot să afirm chiar faptul că acest ziar este ca o şcoală de literatură, deschisă oricărui scriitor talentat. Nu sunt deloc puţini autorii care şi-au văzut publicate creaţiile în acest ziar.

Revenind la autor, Menuţ Maximinian a reuşit să se afirme destul de mult în ultimii ani în judeţul Bistriţa Năsăud, dar şi la nivel naţional, publicând regulat în revistele de cultură. De asemenea acesta beneficiază de nenumărate referinţe, cronici pozitive la apariţiile sale editoriale, semnate de nume notorii din literatură.

Majoritatea dintre autorii cărţilor consemnate în volumul Vremea sintagmelo îmi sunt nume cunoscute, unii debutanţi, alţii deja remarcaţi în sfere culturale înalte. Poate şi de aicea interesul cu care am parcurs fiecare pagină.
Vremea sintagmelor este un volum care incită la lectură.

Silviu Guga revine după îndelungi aşteptări. Publicistic a debutat în 1962 la revista Tribuna din Cluj. Editorial debutează în culegerea EFIGII, apărută la Timişoara în 1968, unde au debutat printre alţii Lucian Alexiu, Şerban Foarţă, Duşan Petrovici, Aurel Turcuş, Andrei Ujică”. După un deceniu avea să apară volumul antologic Sub arcuri de lumini, tipărit în 1979 sub egida fostului cenaclu Radu Stanca din oraşul Călan şi îngrijit de prof. Silviu Guga şi regretatul prof. Ion Marinescu. Profesorul Silviu Guga a semnat de-a lungul anilor nenumărate cronici şi prefaţe la diferite cărţi de poezie şi proză.

Poet, prozator şi critic literar. Absolvent al Liceului Decebal din Deva şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, profesorul Silviu Guga reprezintă un glas de referinţă în literatura română. Romanul acestuia, Băiatul din două lumi, apărut la Editura Psihomedia, Sibiu, 2007, premiat ulterior de Uniunea Scriitorilor, surprinde prin precocitatea operei.

La fel cum susţine şi autorul: romanul Băiatul din două lumi reprezintă debutul meu, cum se zice, absolut.” Autorul amestecă până la indiscernabil realul cu imaginaţia. Tragicul şi comicul, gravitatea şi ironia se intersectează perfect, cu efect de intensificare. Silviu Guga etalează cu forţă un rafinament exemplar. Cel mai mult îmi place sinceritatea şi durerea bine ascunsă, dar totuşi evidentă…

Romanul pleacă de la o întâmplare tragică în care îşi găseşte sfârşitul un tânăr adolescent. Avem în faţă un roman candid şi intrigant. Coerent, fluent, neostentativ, prietenos la lectură. Foarte plăcut glisajul subtil între realitate şi hiperrealitate. La o primă lectură ai tentaţia să crezi că autorul psihanalizează fantasme ale copilăriei.

Absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative din cadrul Universităţii Dunărea de Jos Galaţi, şi a Şcolii Populare de Arte Galaţi – secţia pictură, Mihaela Boboc se dovedeşte un artist şi în mânuirea cu lejeritate a cuvintelor. Poezia acesteia răsună simfonic. Trăirile sunt de-o intensitate mistuitoare.

Poemele din acest volum, atât de poetic cât şi exegetic, predispun la lectură. Multe dintre poezii ne readuc în universul copilăriei: (……) Aş fura apoi eu copilăriei visele uitate-n cutia cu jucării/le-aş înghiţi în mine azi şi n-aş privi în urmă/spre eul vechi, spre copilării furate /sau spre jocurile de-altădată. Misterul joacă un rol determinant, starea de vrajă interioară este permanent întreţinută de jocul de cuvinte.

Prin acest volum, Mihaela Boboc păşeşte cu graţie pe covorul roşu la templul poeziei. Nu de puţine ori Mihaela Boboc afişează un teagism autentic şi un stil original. Sensibilitatea lirică pare însă să o cuprindă pe autoare: Ţi-am spus că îngerii nu mor/printre cuvinte sparte,/că aerul devine mov/ printre gene rarefiate/de dorinţă./ Ţi-am spus că seara lacul/se îndoaie/ sub lemnul crucii/hristice,/purtate pe umerii goi/cu seninătate/şi abandonare./ Ţi-am spus că aş fi scris un poem/despre noi,/deşi nimeni n-ar fi crezut/că iubirile nu mor/şi-n spatele tuturor lucrurilor/un înger îmbrăţişează/ un demon – /prin iertare.

Volumul de debut al Mihaelei Roxana Boboc Vers şi culoare, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2010 nu face rabat de la calitate. A dovedit că ştie să-şi aleagă registrul poetic.

Volum antologic, tipărit în 1979 sub egida fostului cenaclu Radu Stanca din oraşul Călan şi îngrijit de prof. Silviu Guga şi regretatul prof. Ion Marinescu, Sub arcuri de lumini reprezintă o lucrare interesantă prin modul de abordare şi structură. De menţionat faptul că unele dintre proze au cunoscut şi cenzura. Autorii, din valul de poeţi şi prozatori formaţi la şcoala realităţii crude, dau greutate acestei antologii prin lucrările prezentate. Cei mai mulţi dintre ei sunt fii ai urbei, alţii aduşi de vânt pe acest meleag.
Pe primele pagini îl regăsim pe regretatul poet şi prozator Ionel Amăriuţei prezentându-şi opt dintre creaţiile sale. Poemele curg ritmic, cu irizări elegiace: Am prins în năvoade/ un crepuscul blând, /şi marea s-a făcut frumoasă / ca amintirea unei femei./ Paşii întipăriţi pe nisipul /acesta parcă-mi spun: /din orice plecare /mai rămâne un rest./ Şi marea s-a făcut frumoasă /ca amintirea unei femei./ Sub umărul stâng presimt/ înflorind buchete de maci. Scriitor, pe cât de prolific, pe atât de original.
Talentat şi cunoscut chitarist, Marcel Anghel dovedeşte că are îndemânare şi -n ale poeziei: Am luat/ Cerul Voroneţului/ Şi l-am aşezat lângă spicul/ Şi macul din lanul ţării/ Am luat/ Bogăţiile şi frumuseţile pământului/ Şi le-am aşezat lângă sângele străbunilor./ Lângă toate acestea am pus de strajă /Toţi plăieşii şi oştenii timpului. Caracteristică pentru aceste versuri este reverenţa. Un alt autor interesant este Ioan Barb, poet, prozator şi ziarist profesionist, acesta a cunoscut debutul absolut în 1998 cu volumul Tăcerea ca o flacară, editat şi tipărit la editura Călăuza din Deva. Poezia acestuia este balsam pentru suflet: Ştiu o baladă cum multe nu-s…. /Pădurile n-au încetat să vuiască./ Din secoli, coborau în câmpia Ardealului/ toamna târziu – morţii, cu bărbi de daci,/aducând în ciubere miresme de brad./ Când se întorceau/ căruţele lor purtau aurul plin al câmpiei./ Ştiu o baladă cum multe nu-s…./ Bătrânii mai poartă încă sub braţ fluierul Iancului/ iar în tigăi se-ntorc aburinde/ plăcintele, cu poalele în brâu./Fusurile torc monoton în noptiile târzii/ când zburătorii bat în fereastră/ fecioarelor cu păru-n pământ/ Pădurile n-au încetat să vuiască./Din secoli, moţii coboară în Câmpia Ardealului/ dintr-o baladă, cum multe nu-s... La o prima lectură ai tentaţia să crezi că poemul e scris mai mult raţional decât sentimental. Autorul îmbrăţişează cu măiestrie stilul narativ cu nuanţe lirice. Câteva pagini mai încolo regăsim un grupaj de 4 poeme semnate de Otilia Ignat, care ni se prezinta în versuri simple, dar pline de încărcătură sufletească: Simt: e atâta căldură/ în pământul acesta/ atâta nefirească blândeţe/ în cântecul lui sublim/ încât uneori cred că plânge/ şi ne săruta tălpile/ de fericire. Da, fericirea/ că nu-l părăsim. Ţinând cont de apariţia cărţii, cel mai probabil, recitită aztazi mulţi ar considera versurile semnate de Mihaela Ispas ca fiind de sorginte comunistă: Tot ce-ţi urcă sub privire,/ codrul, apele, câmpia,/luminate de iubire,/ poartă-un nume: România./ Luminoasele poiene,/ mult bogată-n roade glia/ şi-n comori subpământene/ poartă-un nume: România/Fericirea noastră-ntreaga,/vine-nalt, şi omenia,/ţara mândră, dulce, dragă,/poată-un nume: România. La fel cum nu tot ce zboară se mănâncă, nici tot ce este scris în acest spirit nu înseamnă sorginte comunistă. În acelaşi spirit semnează şi Emil Duţu. Tânără adolescentă (la momentul acela), Violeta Deminescu, astăzi artist popular şi de profesie învăţător în localitatea Călan, debuta în 1979 cu poezia “Revino”, era la primele încercări literare. Unele dintre piesele interpretate de Mariana Anghel şi Mariana Deac (alături de care a copilărit în Călanul mic) sunt create de ea.
La capitolul proză îi regăsim pe: Silviu Guga, Ion Marinescu, Nicolina Mihăilă şi Ernest Uskar. Ceea ce mi-a atras mai mult atenţia, în sens pozitiv, a fost piesa de teatru înlocuirea , semnată de prof. Ion Marinescu. Scrisă în stil Caragian piesa curge cursiv, într-un ton comic. Peronajele devin compexe la un moment dat. Prof. Silviu Guga ne aduce trei proze scurte, interesante. În proza Ceva trebuie sacrificat autorul trezeşte revolta în sinea lui, se citeşte starea de monotonie. Orasul îl cunosc destul de bine, în două zile n-ai ce vedea aici. Frumos mi se pare podul de peste râu, dar acum, dacă aş merge acolo mi s-ar părea, poate, şi râul banal şi mi-e teamă că n-o să mai am apoi nimic frumos în oraşul acesta. Totul curge la fel de trist, în aşteptarea corespondenţei şi a…..poştăriţei, care este de fapt nepoata poştaşului. La scurt timp tânăra avea să se stânga într-un accident stupid.
Trecând mai departe o descoperim pe Nicolina Mihăilă cu o proză scurtă: Popas pe drumul fontei, care aduce osanale clasei muncitoare. Fost profesor la Grupul Şcolar Ovid Densusianu Călan, Ernest Uskar ne aduce drama unei profesoare, torturată psihic de organele de partid. Acţiunea se petrece în anul 1957.

Apărut în luna Iunia a acestui an la Editura Pelerin, volumul Dacă semnat de Elena Liliana Popescu, se evidenţiază prin originalitatea lucrării. Cartea este de fapt un singur poem, tradus cu măiestrie în 42 de limbi.

Poemul Dacă: Dacă s-ar putea vreodată/Să măsori nemăsuratul,/Să cuprinzi nemărginirea,/Să stai, străbătând neantul,/Să fii nici unul, nici altul./Dacă s-ar putea vreodată/Neiubind să fii iubirea,/Nesperând să fii speranţa,/Nevorbind să fii vorbirea,/Negândind sa fii gândirea./Dacă s-ar putea vreodată/Să auzi neauzitul,/Să priveşti în nevăzut/Şi să afli neştiutul,Ar urma iar începutul? constituie o întreagă filozofie.

De remarcat forma ludică la nivel de expresie poetică. Nu cred că exagerez dacă susţin că adeseori, poezia semnată de Elena Liliana Popescu poate fi asociată celei blagiene (nu mă refer doar la acest poem). Exprimarea nudă, fără jocuri de cuvinte, constituie punctul de rezistenţă. Simplă dar profundă, poezia Dacă se mai remarcă şi printr-o luciditate gravă, rece…..

Adrian George Sahlean susţine la un moment dat În ultimă instanţă, prezentul volum, constituit din poemul Dacă şi cele patruzeci şi două de versiuni, este nu doar un proiect literar îndrăzne şi unic în felul lui; el este şi un mesaj poetic devenit dialog intercultural sub semnul Poeziei Nimic mai adevarat

Versurile din acest volum, trăite la intensitate maximă, predispun la o lectură mai atentă.

Cu o activitate literară de remarcat, Teodora Moţet, cunoscută şi ca
traducătoare, reuşeşte prin acest volum să demonstreze, dacă mai era
nevoie, că semnează o poezie de calitate. În această carte frapează
inocenţa şi sinceritatea: Întotdeauna fapta lasă urme/cum inventarea roţii/adânci-va pământul umed./Dar vai durerea/de a-ţi pierde aripile/şi înălţimea de unde/nu se poate cobora!/Poetul însuşi/zicând aceastea/privea în jos.

Nu zic că scrie capodopere, însă opera ei a evoluat destul de mult în ultimii ani, în sens pozitiv. Poezia Teodorei Moţet are un glas aparte, profund şi personal. Multe dintre poezii sunt bine armonizate: Ciocnit la geam/ştiai că sunt bolnavă/stăncuţă mică?/ori tu, sărmana,/ căutai struguri uscaţi; C-un fel de frică/mi-am dat pe ochi cu apă/din fântâna nouă/eram oare vrednică/de-o cinste aşa mare?; Parte din sufletul meu/florile ce s-au pierdut,/în iarnă asta/pe geamuri stăruie/închipuiri de gheaţă. (TANKA)

Rostite cu sinceritate, versurile sunt adesea fulguraţii de gând, simţire şi preţuire: Plecând îşi strângea pardesiul/în jurul corpului ca şi cum/ar fi fost o pasăre ce renunţă/la zbor şi îşi acoperă trupul/înfrigurat cu propriile aripi.

Pline de-nţelesuri, poemele ascund stări şi sentimente de nedescris în cuvinte.

Cartea ni se deschide cu o prefaţă semnată de scriitorul Alexandru Jurcan, care evidenţiază în mod clar talentul autoarei: “Anumite poeme devin redundante şi explicite, însă spiritul compensatoriu se află în inegalabile asociaţii comparative. Convieţuirea cu antagonicul naşte un iad „paradi-siac”, în timp ce strigătul calului sălbatic aduce „şoapte îmbătrânite”. Orice ar face, Felicia Ghica nu poate scăpa de puseuri poetice… valoroase, ceea ce ne dă speranţe pentru devenirea exprimării”

Versurile Feliciei Ghica răsună ca o simfonie. Remarc jocul complex al sensurilor şi al nuanţelor cât şi trecerea fluentă de la un pasaj la altul. “Trăiesc prin visare/Respir iluzi/inima-mi bate/Prin răsuflarea vântului/ Mă hrănesc cu imagini/Si sorb/ Picuri de ploaie/ Din negura/ De vise iluzorii/îmi amintesc/De o realitate/ înfrantă”

Feliciei Ghica semnează o poezie solidă, bine structurată şi ştie să-şi exprime perfect sentimentele. Tonul meditativ are sonorităţi melencolice: “Realitatea/Mă dezbracă/ De iluzii/Răceala/ Privirii tale/ îmi îngheţă/Visele/ în inima/Te simt/Eşti/încă aici/ Dar…/Pleacă!/Aştept indiferenţa“

Apreciez foarte mult tonul şi tragismul de mare intensitate. Versurile; pure, inocente şi fără fasoane, cuceresc prin valenţele interpretative “Cuvintele/s-au închis/în mine/şi tac/Visele mor/speranţele se pierd/Cerul meu/cade/Dumnezeu/Zâmbeşte”

Apărută în 2001 la editura Ex Ponto, dar încă de actualitate, cartea semnată de Constantin Gornea, “Păţaniile unui naghise” ne dezvăluie o proză spumoasă, antrenantă şi plină de şăgălnicie. Autorul invită la un maraton printre cele doisprezece povestiri umoristice relatate într-un stil alert şi energic care stârneşte curiozitatea.

Descrisă într-un limbaj uşor şi simplu, proza semnată de Constantin Gornea cucereşte prin amestecul fin dintre simplitate şi ironie.

Bine scrise, cu personaje insolite, povestirile autorului (unele) au la bază întâmplări reale.

De remarcat talentul indubitabil al autorului, înzestrat cu simţul umorului

Am descoperit în “Păţaniile unui naghise” o carte savuroasă care se cere citită. Autorul menţine tonusul ridicat şi incită la lecturare.

Apărută în 2007 la editura Flori Spirituale din Deva, cartea semnată de Octavian Sărbătoare ne dezvăluie cu măiestrie din obiceiurile şi tainele ascunse ale hinduşilor. Autorul, fondator al Societăţii Literare Internaţionale, Mircea Eliade, stabilit din 1987 în Australia (Sydney) nu e la primul astfel de volum.

Nuvelele, şapte la număr, oglindesc specificitatea tradiţiei şi obiceiurilor hinduse în învăţarea iubirii şi dezvoltă o viziune aparte privind dragosta umană. Diversitatea ipostazelor în care ni se înfăţişează iubirea va surprinde cu siguranţă pe cei nefamiliarizaţi cu datinile şi obiceiurile indiene.

Proza semnată de Octavian Sărbătoare cucereşte prin amestecul perfect dintre real şi ireal şi intensitatea cu care autorul ne dezvăluie din aventurile petrecute de el pe un tărâm atât de fermecător.

Mesager al iubirii în ţara zeiţei Shakti, Octavian Sărbătoare izbuteşte să ne demonstreze că dincole de religiile şi filozofiile hinduse, iubirea reflectă idealul în această lumea plină de mister

Apărut în 2008, volumul colectiv “Ce enigmatică eşti femeie“, reuneşte 22 de autori de diferite vârste şi ocupaţii. Cartea nu este rea, dar nici nu triumfă. Cei mai mulţi dintre autori abordează stilul clasic, unii dintre ei o fac chiar foarte bine, respectând cu stricteţe prozodia. Unul dintre autorii care m-au surprins plăcut este Ovidiu Oana: “Se despleteşte noaptea, ademenindu-şi mirii,/Împreunând brocarturi şi umbre în ferestre,/Spumoasă urci spre mine, cu unduiri măiestre,/Lumesc păcat ofrandă, dat zeului iubirii./Cad mantii de pe umeri, împovărând privirea,/Contraste alb şi negru de piele şi satin,/Fac sângele să fiarbă cum trece mustu-n vin/Şi buzele să soarbă din buze ispitirea./Mi-s lacomi ochii. Mâna, descoase jartiere,/Ba dezvelindu-ţi coapsa, ba scrijelind pe pântec/O aspră mângâiere, un dezmăţat descântec,/Smulgându-te cu totul din false butoniere./Vremelnice oprelişti încremenesc în aer,/Gem sâni sub apăsare a gurii flămânzite,/Ademeniri de carne din trupuri împletite,/Când risipite-n icnet, când risipite-n vaier./Prelungă armonie, cu patimă decor,/Descătuşează simţuri ascunse-n fiecare,/Ce ţin cât veşnicia ascunsă-n lumânare,/iar ruşinate haine, zac vraişte pe covor.”
Un alt autor desăvârşit stilului clasic este şi Daniel Dumitru Darie. Poezia semnată de el, sensibilă, scrisă cu o mână sigură, pare inspirată din lirica noastră romantică:
“O, Doamne, cât eşti de frumoasă,/Din care cer ai apărut?/Mă doare timpul, mă apasă,/Dar ştiu că nu-i nimic pierdut/Şi-i vreamea când, deopotrivă,/E-aşa de cald, şi vin şi ploi,/Iar dacă totul e-mpotrivă/Noi învăţăm să fim iar noi/Se poate însă ca prin ape,/Prin foc, prin nopţi fără hotar,/Să readucem mai aproape/Un gând strivit în calendar/Şi simt că de nimic nu-mi pasă,/ Şi simt că-s iar adolescent,/Eu ştiu că ai să-mi fii mireasă,/E vremea timpului prezent“
Bogată în idei, poezia scrisă de Luminiţa Zaharia, cu imagini poetice proaspete, afişează un tragism autentic şi un stil original. Apropiat modernismului: “Cînd n-au mai putut suporta/oamenii au inventat/dragostea/ca pe o altfel de şcoală/unde poţi învăţa/că A nu e A,/că durerea e o stare normală./Cînd lacrimile lumii/s-au terminat/cineva, un zeu pesemne,/a observat/că poţi muri privind un om/în adîncime/şi-atunci, nechibzuitul,/m-a inventat/pe mine“
Poemele semnate de Monica Trif şi Andrei Neagu se mai cer finisate. Prea puţin se simte fiorul liric. Ideile nu sunt rele, dacă vor lucra pe text şi vor fi exigenţi, nu este exclus să mai auzim de ei.
Uşor livreşti, versurile Siminei Scladan tind de multe ori spre cugetare. Poemele, cu iz romantic ascund o sensibilitate lirică şi un fast imaginativ. Nu trebuie lăsat pesimismul să sufoce textul.
Cu totul surprinzătoare sunt poeziile Danielei Voiculescu. Remarcabil la ea sunt descrierile brute: “hai să-ţi ghicesc în scoici!/şi-apoi să ne facem şi noi/cercuri pe nisip brazilian!/să imităm sfera Nanei/şi să ne picurăm visele/unul ţie, unul mie/până luăm foc/în dinţii fiarelor!/jertfindu-ne simplităţii/cu care se coace pâinea,/aducând doar bucuria/ca şi cum timpul mut/ar începe să cânte/colinde vechi/să zâmbească emoţionat/şi să licăre, din ochişori,/strălucitor alai/de stele şi îngeri,/de inimi pline şi sori”