Sub Arcuri de lumini

Volum antologic, tipărit în 1979 sub egida fostului cenaclu Radu Stanca din oraşul Călan şi îngrijit de prof. Silviu Guga şi regretatul prof. Ion Marinescu, Sub arcuri de lumini reprezintă o lucrare interesantă prin modul de abordare şi structură. De menţionat faptul că unele dintre proze au cunoscut şi cenzura. Autorii, din valul de poeţi şi prozatori formaţi la şcoala realităţii crude, dau greutate acestei antologii prin lucrările prezentate. Cei mai mulţi dintre ei sunt fii ai urbei, alţii aduşi de vânt pe acest meleag.
Pe primele pagini îl regăsim pe regretatul poet şi prozator Ionel Amăriuţei prezentându-şi opt dintre creaţiile sale. Poemele curg ritmic, cu irizări elegiace: Am prins în năvoade/ un crepuscul blând, /şi marea s-a făcut frumoasă / ca amintirea unei femei./ Paşii întipăriţi pe nisipul /acesta parcă-mi spun: /din orice plecare /mai rămâne un rest./ Şi marea s-a făcut frumoasă /ca amintirea unei femei./ Sub umărul stâng presimt/ înflorind buchete de maci. Scriitor, pe cât de prolific, pe atât de original.
Talentat şi cunoscut chitarist, Marcel Anghel dovedeşte că are îndemânare şi -n ale poeziei: Am luat/ Cerul Voroneţului/ Şi l-am aşezat lângă spicul/ Şi macul din lanul ţării/ Am luat/ Bogăţiile şi frumuseţile pământului/ Şi le-am aşezat lângă sângele străbunilor./ Lângă toate acestea am pus de strajă /Toţi plăieşii şi oştenii timpului. Caracteristică pentru aceste versuri este reverenţa. Un alt autor interesant este Ioan Barb, poet, prozator şi ziarist profesionist, acesta a cunoscut debutul absolut în 1998 cu volumul Tăcerea ca o flacară, editat şi tipărit la editura Călăuza din Deva. Poezia acestuia este balsam pentru suflet: Ştiu o baladă cum multe nu-s…. /Pădurile n-au încetat să vuiască./ Din secoli, coborau în câmpia Ardealului/ toamna târziu – morţii, cu bărbi de daci,/aducând în ciubere miresme de brad./ Când se întorceau/ căruţele lor purtau aurul plin al câmpiei./ Ştiu o baladă cum multe nu-s…./ Bătrânii mai poartă încă sub braţ fluierul Iancului/ iar în tigăi se-ntorc aburinde/ plăcintele, cu poalele în brâu./Fusurile torc monoton în noptiile târzii/ când zburătorii bat în fereastră/ fecioarelor cu păru-n pământ/ Pădurile n-au încetat să vuiască./Din secoli, moţii coboară în Câmpia Ardealului/ dintr-o baladă, cum multe nu-s... La o prima lectură ai tentaţia să crezi că poemul e scris mai mult raţional decât sentimental. Autorul îmbrăţişează cu măiestrie stilul narativ cu nuanţe lirice. Câteva pagini mai încolo regăsim un grupaj de 4 poeme semnate de Otilia Ignat, care ni se prezinta în versuri simple, dar pline de încărcătură sufletească: Simt: e atâta căldură/ în pământul acesta/ atâta nefirească blândeţe/ în cântecul lui sublim/ încât uneori cred că plânge/ şi ne săruta tălpile/ de fericire. Da, fericirea/ că nu-l părăsim. Ţinând cont de apariţia cărţii, cel mai probabil, recitită aztazi mulţi ar considera versurile semnate de Mihaela Ispas ca fiind de sorginte comunistă: Tot ce-ţi urcă sub privire,/ codrul, apele, câmpia,/luminate de iubire,/ poartă-un nume: România./ Luminoasele poiene,/ mult bogată-n roade glia/ şi-n comori subpământene/ poartă-un nume: România/Fericirea noastră-ntreaga,/vine-nalt, şi omenia,/ţara mândră, dulce, dragă,/poată-un nume: România. La fel cum nu tot ce zboară se mănâncă, nici tot ce este scris în acest spirit nu înseamnă sorginte comunistă. În acelaşi spirit semnează şi Emil Duţu. Tânără adolescentă (la momentul acela), Violeta Deminescu, astăzi artist popular şi de profesie învăţător în localitatea Călan, debuta în 1979 cu poezia “Revino”, era la primele încercări literare. Unele dintre piesele interpretate de Mariana Anghel şi Mariana Deac (alături de care a copilărit în Călanul mic) sunt create de ea.
La capitolul proză îi regăsim pe: Silviu Guga, Ion Marinescu, Nicolina Mihăilă şi Ernest Uskar. Ceea ce mi-a atras mai mult atenţia, în sens pozitiv, a fost piesa de teatru înlocuirea , semnată de prof. Ion Marinescu. Scrisă în stil Caragian piesa curge cursiv, într-un ton comic. Peronajele devin compexe la un moment dat. Prof. Silviu Guga ne aduce trei proze scurte, interesante. În proza Ceva trebuie sacrificat autorul trezeşte revolta în sinea lui, se citeşte starea de monotonie. Orasul îl cunosc destul de bine, în două zile n-ai ce vedea aici. Frumos mi se pare podul de peste râu, dar acum, dacă aş merge acolo mi s-ar părea, poate, şi râul banal şi mi-e teamă că n-o să mai am apoi nimic frumos în oraşul acesta. Totul curge la fel de trist, în aşteptarea corespondenţei şi a…..poştăriţei, care este de fapt nepoata poştaşului. La scurt timp tânăra avea să se stânga într-un accident stupid.
Trecând mai departe o descoperim pe Nicolina Mihăilă cu o proză scurtă: Popas pe drumul fontei, care aduce osanale clasei muncitoare. Fost profesor la Grupul Şcolar Ovid Densusianu Călan, Ernest Uskar ne aduce drama unei profesoare, torturată psihic de organele de partid. Acţiunea se petrece în anul 1957.