Apărut în luna Iunia a acestui an la Editura Pelerin, volumul Dacă semnat de Elena Liliana Popescu, se evidenţiază prin originalitatea lucrării. Cartea este de fapt un singur poem, tradus cu măiestrie în 42 de limbi.
Poemul Dacă: Dacă s-ar putea vreodată/Să măsori nemăsuratul,/Să cuprinzi nemărginirea,/Să stai, străbătând neantul,/Să fii nici unul, nici altul./Dacă s-ar putea vreodată/Neiubind să fii iubirea,/Nesperând să fii speranţa,/Nevorbind să fii vorbirea,/Negândind sa fii gândirea./Dacă s-ar putea vreodată/Să auzi neauzitul,/Să priveşti în nevăzut/Şi să afli neştiutul,Ar urma iar începutul? constituie o întreagă filozofie.
De remarcat forma ludică la nivel de expresie poetică. Nu cred că exagerez dacă susţin că adeseori, poezia semnată de Elena Liliana Popescu poate fi asociată celei blagiene (nu mă refer doar la acest poem). Exprimarea nudă, fără jocuri de cuvinte, constituie punctul de rezistenţă. Simplă dar profundă, poezia Dacă se mai remarcă şi printr-o luciditate gravă, rece…..
Adrian George Sahlean susţine la un moment dat În ultimă instanţă, prezentul volum, constituit din poemul Dacă şi cele patruzeci şi două de versiuni, este nu doar un proiect literar îndrăzne şi unic în felul lui; el este şi un mesaj poetic devenit dialog intercultural sub semnul Poeziei Nimic mai adevarat
Versurile din acest volum, trăite la intensitate maximă, predispun la o lectură mai atentă.
Cu o activitate literară de remarcat, Teodora Moţet, cunoscută şi ca
traducătoare, reuşeşte prin acest volum să demonstreze, dacă mai era
nevoie, că semnează o poezie de calitate. În această carte frapează
inocenţa şi sinceritatea: Întotdeauna fapta lasă urme/cum inventarea roţii/adânci-va pământul umed./Dar vai durerea/de a-ţi pierde aripile/şi înălţimea de unde/nu se poate cobora!/Poetul însuşi/zicând aceastea/privea în jos.
Nu zic că scrie capodopere, însă opera ei a evoluat destul de mult în ultimii ani, în sens pozitiv. Poezia Teodorei Moţet are un glas aparte, profund şi personal. Multe dintre poezii sunt bine armonizate: Ciocnit la geam/ştiai că sunt bolnavă/stăncuţă mică?/ori tu, sărmana,/ căutai struguri uscaţi; C-un fel de frică/mi-am dat pe ochi cu apă/din fântâna nouă/eram oare vrednică/de-o cinste aşa mare?; Parte din sufletul meu/florile ce s-au pierdut,/în iarnă asta/pe geamuri stăruie/închipuiri de gheaţă. (TANKA)
Rostite cu sinceritate, versurile sunt adesea fulguraţii de gând, simţire şi preţuire: Plecând îşi strângea pardesiul/în jurul corpului ca şi cum/ar fi fost o pasăre ce renunţă/la zbor şi îşi acoperă trupul/înfrigurat cu propriile aripi.
Pline de-nţelesuri, poemele ascund stări şi sentimente de nedescris în cuvinte.
Verbe la semafor (Editura Marineasa, Timişoara 2007)
Cartea ni se deschide cu o prefaţă semnată de scriitorul Alexandru Jurcan, care evidenţiază în mod clar talentul autoarei: “Anumite poeme devin redundante şi explicite, însă spiritul compensatoriu se află în inegalabile asociaţii comparative. Convieţuirea cu antagonicul naşte un iad „paradi-siac”, în timp ce strigătul calului sălbatic aduce „şoapte îmbătrânite”. Orice ar face, Felicia Ghica nu poate scăpa de puseuri poetice… valoroase, ceea ce ne dă speranţe pentru devenirea exprimării”
Versurile Feliciei Ghica răsună ca o simfonie. Remarc jocul complex al sensurilor şi al nuanţelor cât şi trecerea fluentă de la un pasaj la altul. “Trăiesc prin visare/Respir iluzi/inima-mi bate/Prin răsuflarea vântului/ Mă hrănesc cu imagini/Si sorb/ Picuri de ploaie/ Din negura/ De vise iluzorii/îmi amintesc/De o realitate/ înfrantă”
Feliciei Ghica semnează o poezie solidă, bine structurată şi ştie să-şi exprime perfect sentimentele. Tonul meditativ are sonorităţi melencolice: “Realitatea/Mă dezbracă/ De iluzii/Răceala/ Privirii tale/ îmi îngheţă/Visele/ în inima/Te simt/Eşti/încă aici/ Dar…/Pleacă!/Aştept indiferenţa“
Apreciez foarte mult tonul şi tragismul de mare intensitate. Versurile; pure, inocente şi fără fasoane, cuceresc prin valenţele interpretative “Cuvintele/s-au închis/în mine/şi tac/Visele mor/speranţele se pierd/Cerul meu/cade/Dumnezeu/Zâmbeşte”
Apărută în 2001 la editura Ex Ponto, dar încă de actualitate, cartea semnată de Constantin Gornea, “Păţaniile unui naghise” ne dezvăluie o proză spumoasă, antrenantă şi plină de şăgălnicie. Autorul invită la un maraton printre cele doisprezece povestiri umoristice relatate într-un stil alert şi energic care stârneşte curiozitatea.
Descrisă într-un limbaj uşor şi simplu, proza semnată de Constantin Gornea cucereşte prin amestecul fin dintre simplitate şi ironie.
Bine scrise, cu personaje insolite, povestirile autorului (unele) au la bază întâmplări reale.
De remarcat talentul indubitabil al autorului, înzestrat cu simţul umorului
Am descoperit în “Păţaniile unui naghise” o carte savuroasă care se cere citită. Autorul menţine tonusul ridicat şi incită la lecturare.
Apărută în 2007 la editura Flori Spirituale din Deva, cartea semnată de Octavian Sărbătoare ne dezvăluie cu măiestrie din obiceiurile şi tainele ascunse ale hinduşilor. Autorul, fondator al Societăţii Literare Internaţionale, Mircea Eliade, stabilit din 1987 în Australia (Sydney) nu e la primul astfel de volum.
Nuvelele, şapte la număr, oglindesc specificitatea tradiţiei şi obiceiurilor hinduse în învăţarea iubirii şi dezvoltă o viziune aparte privind dragosta umană. Diversitatea ipostazelor în care ni se înfăţişează iubirea va surprinde cu siguranţă pe cei nefamiliarizaţi cu datinile şi obiceiurile indiene.
Proza semnată de Octavian Sărbătoare cucereşte prin amestecul perfect dintre real şi ireal şi intensitatea cu care autorul ne dezvăluie din aventurile petrecute de el pe un tărâm atât de fermecător.
Mesager al iubirii în ţara zeiţei Shakti, Octavian Sărbătoare izbuteşte să ne demonstreze că dincole de religiile şi filozofiile hinduse, iubirea reflectă idealul în această lumea plină de mister
Apărut în 2008, volumul colectiv “Ce enigmatică eşti femeie“, reuneşte 22 de autori de diferite vârste şi ocupaţii. Cartea nu este rea, dar nici nu triumfă. Cei mai mulţi dintre autori abordează stilul clasic, unii dintre ei o fac chiar foarte bine, respectând cu stricteţe prozodia. Unul dintre autorii care m-au surprins plăcut este Ovidiu Oana: “Se despleteşte noaptea, ademenindu-şi mirii,/Împreunând brocarturi şi umbre în ferestre,/Spumoasă urci spre mine, cu unduiri măiestre,/Lumesc păcat ofrandă, dat zeului iubirii./Cad mantii de pe umeri, împovărând privirea,/Contraste alb şi negru de piele şi satin,/Fac sângele să fiarbă cum trece mustu-n vin/Şi buzele să soarbă din buze ispitirea./Mi-s lacomi ochii. Mâna, descoase jartiere,/Ba dezvelindu-ţi coapsa, ba scrijelind pe pântec/O aspră mângâiere, un dezmăţat descântec,/Smulgându-te cu totul din false butoniere./Vremelnice oprelişti încremenesc în aer,/Gem sâni sub apăsare a gurii flămânzite,/Ademeniri de carne din trupuri împletite,/Când risipite-n icnet, când risipite-n vaier./Prelungă armonie, cu patimă decor,/Descătuşează simţuri ascunse-n fiecare,/Ce ţin cât veşnicia ascunsă-n lumânare,/iar ruşinate haine, zac vraişte pe covor.”
Un alt autor desăvârşit stilului clasic este şi Daniel Dumitru Darie. Poezia semnată de el, sensibilă, scrisă cu o mână sigură, pare inspirată din lirica noastră romantică:
“O, Doamne, cât eşti de frumoasă,/Din care cer ai apărut?/Mă doare timpul, mă apasă,/Dar ştiu că nu-i nimic pierdut/Şi-i vreamea când, deopotrivă,/E-aşa de cald, şi vin şi ploi,/Iar dacă totul e-mpotrivă/Noi învăţăm să fim iar noi/Se poate însă ca prin ape,/Prin foc, prin nopţi fără hotar,/Să readucem mai aproape/Un gând strivit în calendar/Şi simt că de nimic nu-mi pasă,/ Şi simt că-s iar adolescent,/Eu ştiu că ai să-mi fii mireasă,/E vremea timpului prezent“
Bogată în idei, poezia scrisă de Luminiţa Zaharia, cu imagini poetice proaspete, afişează un tragism autentic şi un stil original. Apropiat modernismului: “Cînd n-au mai putut suporta/oamenii au inventat/dragostea/ca pe o altfel de şcoală/unde poţi învăţa/că A nu e A,/că durerea e o stare normală./Cînd lacrimile lumii/s-au terminat/cineva, un zeu pesemne,/a observat/că poţi muri privind un om/în adîncime/şi-atunci, nechibzuitul,/m-a inventat/pe mine“
Poemele semnate de Monica Trif şi Andrei Neagu se mai cer finisate. Prea puţin se simte fiorul liric. Ideile nu sunt rele, dacă vor lucra pe text şi vor fi exigenţi, nu este exclus să mai auzim de ei.
Uşor livreşti, versurile Siminei Scladan tind de multe ori spre cugetare. Poemele, cu iz romantic ascund o sensibilitate lirică şi un fast imaginativ. Nu trebuie lăsat pesimismul să sufoce textul.
Cu totul surprinzătoare sunt poeziile Danielei Voiculescu. Remarcabil la ea sunt descrierile brute: “hai să-ţi ghicesc în scoici!/şi-apoi să ne facem şi noi/cercuri pe nisip brazilian!/să imităm sfera Nanei/şi să ne picurăm visele/unul ţie, unul mie/până luăm foc/în dinţii fiarelor!/jertfindu-ne simplităţii/cu care se coace pâinea,/aducând doar bucuria/ca şi cum timpul mut/ar începe să cânte/colinde vechi/să zâmbească emoţionat/şi să licăre, din ochişori,/strălucitor alai/de stele şi îngeri,/de inimi pline şi sori”
Răsfoind cartea semnată de Mihnea Simandan, The Ironman. A play, micuţii vor descoperi, cu siguranţă, că indiferent de locul în care trăiesc, au câteva lucruri în comun: sunt inocenţi, curioşi şi dornici să-şi lase imaginaţia să zboare şi să descopere lumea în joacă.
Povestea cărţii pentru copii The Ironman. A play, începe pe un continent şi se termină pe altul. Mai exact cartea a fost lucrată în trei ţări: Quatar, Thailanda şi Australia. Micuţii sunt invitaţi să exploreze noi locuri.
Cartea îi are în centrul atenţiei pe: Brandon (fratele cel mare), Alice (surioara), Wasan (fratele cel mic), mama, tata, şi Ironman.
Cu un aspect bine îngrijit, The Ironman. A play abordează diferite teme legate de cunoaşterea de sine şi familiarizează copiii cu responasabilitatea. Cartea este de fapt o piesă de teatru, foarte bine ilustrată.
Menită să dezvolte intelectul celor mici, consider ca The Ironman. A play şi-a atins ţelul. Citind cartea mi-am amintit cu plăcere de autorul preferat din copilărie, Eric Carle.
Cel mai important factor care a contribuit la succesul acestei piese de teatru este de departe claritatea cu care autorul reuşeşte să-şi transmite mesajul, stârnind curozitatea celor mici. Cartea se întinde pe doar 32 de pagini, cu toate acestea piesa este una cuprinzătoare.
Am descoperit în “Aliona” o sensibilitate a autorului mascată în cuvinte. Ştefan Ciobanu semnează o poezie reflexivă, imaginile izvorăsc din abundenţă. Din fericire nu face uz de metafore, nu putem spune despre el că semneza o poezie înecăcioasă: “nu îmi plac zilele când ea/se transformă în mine/în acele nopţi/trag cearceaful peste toată fiinţa mea/pentru că/luna plină răsare din venele ei/şi aşa tumultoase/atunci/suntem normalii planetei/ admirăm paşii noştri încălţaţi/taximetriştii galbeni la suflet/tablou de noapte/ea/puţin nervoasă/sau cu îngerii parfumaţi/hanoracul meu verde nu îi vine niciodată/şi/oricât s-ar aranja în ochii mei/aflaţi în ultima bancă/tot nu o să-mi ajungă la frunte/pe trotuare iubiţii intră mereu unul în altul/cu fularele pe nas”.
Tensiunea e bine dozată, iar amalgamul de senzaţii e minunat stăpânit. Putem spună că e o simbioză continuă între precizie, raţiune şi simţire. Poemul lui Ştefan Ciobanu are o coerenţă stranie. Nu de puţine ori poezia lui curge ca un torent, cu înverşunare, dezinhibat şi plin de substanţă: ”în dimineaţa aceea/lumina intra în bucătărie printr-o pâlnie/aliona/îmi spunea să mestec în ceai/levogir/ atunci/toate lucrurile de la feliile de pâine cu marmeladă/s-au ridicat uşor spre tavan/linguriţa mi-a scăpat printre degete/argintând pentru o secundă aerul/aliona/a zâmbit/s-a apropiat de mine/ punându-şi mâinile pe umerii mei/m-a aşezat pe covor/apoi/a început să adune orele/cu o plasă de fluturi”
Ştefan Ciobanu a demonstrat însă că ştie să-şi conducă discursul cu măiestrie. De remarcat rafinamentul stilistic. Sunt nelipsite textele cu rezonanţe filosofice. Emoţia estetică tinde de multe ori să se răsfrângă în ecouri “pline de-nţelesuri”.
“mă aplecam mereu/să culeg măsline sau umbre/din urma mea/greblam paşii/şi visam/că vor creşte spasme de aur prin iarbă/ deşi aveam dovezi clare/că aliona/cântă secundele timpului la o harpă din apă şi sare/cineva îmi spunea că/am văzut-o pe aliona/ număra ceva sau se pierdea în zare/urma/tăcere/ acum că sunt lângă ea/am voie să strig/aliona!/lioana oanila iaonla/o noutate/aliona/nu are ecouri pământeşti”
Plin de vigoare şi dinamic, poemele au luciditate şi un curs firesc. Nu pot de asemenea să nu remarc puterea de sugestie.
“Valuri”, Ionuţ Popa – Editura Promotal 2008
Volum deloc rău, cu momente de mare rafinament. Autorul reuşeşte să surprindă prin exprimarea frustă a stărilor şi abordarea ludică, cu remanenţă în sufletul cititorului.
“Tăişul minţii/a despicat lumini, /una mai puternică decât cealaltă, /împungând norii cenuşii/spre a lăsa razele/să curgă prin mine./Şi-am strâns sclipiri/din apele văzduhului,/într-un ocean de nemuriri./Trag din cer diamantele/cele mai de preţ/ale aceste lumi,/udându-mi goliciunea/cu apele învolburate/din grotele azure./Şi cu-n surâs pierdut/ aprind în mine/luminile trecutului.”
Fiorul, taina, deziluzia, îl însoţesc pe autor ca un destin implacabil. De remarcat verticalitatea discursului liric. Poezia lui Ionuţ Popa plonjează în locuri pline de tărie existenţială: “Să te afunzi treptat în cenuşa existenţei atroce/şi să răsari apoi precum o stea plăpândă/c-o pană tremurând într-o enigmă furibundă/de praful ce a curs pe tine mistuit,/anevoios şi sacru totem neprihanit,/nu îi lăsa, în patimi, elanul să-ţi sufoce./Deschide poarta-n lume şi lasă-ţi aripa să bată/peste oceanele de mâzgă, otravă şi noroi/cuprinsă-n tot trecutul de-acelaşi muşuroi,/în tine galaxii pătrund ca o minune/gesticulând, umile, o vagă plecăciune/dar tu laşi moartea-n urmă precoce şi curată/.Iar când te vor întinde, la loc, pe al tău giulgiu/cu pliscul de cristal să baţi în poarta mare,/să te prelingi în zori ca roua-n felinare/senină, cum ai fost, şi gingaşă fecioară/împrăştie miresme de flori de primăvară/şi-o flacără de aur s-o porţi ca un prestigiu.” Ionuţ Popa trăieşte poezia ca pe un profund act existenţial. Se dovedeşte un dibaci mânuitor al cuvintelor. Arhitectura poemelor sale ţine de o ordonare bine gândită a imaginilor şi de profunzimea lor: “Într-un context am reunit himere cavernoase/ce mi-au pătruns prin stern ejaculând lumină pură,/încolăcindu-mi venele-ntr-o altă corcitură/prin stepele de aur, malefice,/ stufoase./Erecta clorofilă împrăştie miros pe noi/şi ies aburi din mine în ronduri de miasme/purtând parfumuri rare din dulcile orgasme/spre-un rai de nemurie-ntr-un maldăr/ de gunoi./Aceleaşi fenomene stârnesc emoţii în cavou,/rugi, bocete şi lumânări nu-şi mai găsesc menirea,/doar câte-un semn pierdut goleşte-n taină mântuirea/cadavrului de sfânt ce zace-ascuns/ în bibelou./Păcatul strânge rădăcini iar noi le înmulţim,/ereditar se spune că-l moştenim din veacuri/cu sânge, cu sudoare, cu alte multe fleacuri/ce ţin de-un cor casabil, anemic/ şi nostim./Impardonabile concepte plutesc prin univers,/se-agaţă de-o sclipire cu unghii literare/dar unghiile lor în agonie, trecătoare,/n-au scris şi nici nu vor mai scrie/ un adevăr pervers….” Am descoperit în “Valuri” un volum plin de pitoresc şi de substanţă.
Volum biling, român-spaniol, în traducerea lui Dan Munteanu Colán si a lui Joaquín Garrigós
Autoare cu o bogăţie lăuntrică remarcabilă şi o activitate literară deloc parcimonioasă, Elena Liliana Popescu realizează nu de puţine ori o corespondenţă între lumea exterioară şi cea interioară sufletului. Limbajul poetic are o mare doză de reflexivitate şi este caraterizat prin expresivitate, expresivitate susţinută de multiplele figuri de stil utilizate. De cele mai multe ori poezia Elenei Liliana Popescu izvorăşte din confruntarea directă cu lumea interioară. Poemele, “pline de-nţelesuri”, depăşesc în repetate rânduri descriptivismul. Autoarea mânuieşte perfect tehnica unei versificaţii invariabile: “În revărsarea zorilor ce vor veni/Vei căuta şi nu vei mai găsi/Iubirile din alte vremi – uitate,/Ce-n suflet tot atâtea nestemate/Îmbogăţesc simţirea ta curată,/Urmându-ţi calea ta nestrămutată/De astru cu destin necruţător,/Supus şi nesupus nemuritor…” Sentimentul predominant în acest volum este melancolia: “Te-am lăsat să călătoreşti,/să cunoşti diversitatea reflectată/în cele mai nebănuite culori,/arome, sau înfăţişări ale vieţii,/ţi-am îndrumat paşii nesiguri/pentru a întrezări în oglinzile/în care îţi odihneşti privirea,/chiar şi pentru o clipă,/chipul tău necunoscut./Te-am vegheat, pe când zburai,/dintr-un continent în altul,/dintr-un timp în altul,/pentru a afla mai multe/şi mai mult, despre faţa nevăzută/a miracolului zgârie-norilor,/al templelor uitate în singurătatea/culmilor de neatins ale munţilor,/sau în adâncul înfiorat al peşterilor./Te-am inspirat când ai ales coasta/norocoasă – ţi-ai spus – a peninsulei,/pentru a preţui mai mult viaţa şi a vedea/dincolo de sutele de mii de braţe/ale celei care a luat cu sine marea de trupuri/lipsite de viaţa ce-a continuat să trăiască/în sufletele chemate deodată să plece,/şi în inima celor rămaşi doar cu amintirile vii,/cu lacrimile, şi cu provocarea de a înţelege…” Cum foarte bine remarcă şi Dan Sluşanschi în prefaţa acestui volum: “Treptele trecerii Vremii poartă cu sine, în versurile nepereche ale Doamnei Popescu, o blândă melancolie a nemaiîntoarcerii, care irizează tristeţe asupra Firii, dar implică, totodată, o profundă responsabilitate faţă de tot ce-i drag şi bun pe lume.”
